Romeo Aurelian Ilie (sau RAI, cum îi place să îi se mai spună) este librarul nostru preferat de ani de azi. Astăzi l-am invitat să țopăie pe Trambulina de citit și să ne prezinte 7 dintre cărțile lui ilustrate preferate, potrivite pentru copii între 3-5 ani. În practică, aceste cărți minunate sunt numai bune și pentru copiii mai mari, de 6, și 7 ani pentru că, din experiența noastră dau o savoare între lecturile mai lungi ale copiilor care exersează să citească singuri.

Să te naști monstru și să nu fii câtuși de puțin monstruos, asta zic și eu dramă. Și mai că îl înțeleg pe bietul Alfred, monstrulețul din poveste care nu știe să facă nimic din ceea ce fac ceilalți monștri. Nici măcar nu știe să cânte la trompettenguitarenspiel. El nu face altceva decât să viseze la jeleuri uriașe, mâțe mici care torc și zăpadă, deși nici măcar nu știe ce este aceea „zăpadă”. Firește, confrații monștri nu îl înțeleg defel și nu prea își bat capul cu el. Așa că el nu are altceva mai bun de făcut decât să-și caute rostul pe lumea monștrilor. Dar ceea ce caută el se dovedește că se găsește doar în lumea oamenilor. Dar ce mai contează când de acolo îți vine fericirea și împlinirea?

Așadar, morala din povestea lui Alfred, cel supranumit „un monstru mult prea simplu” este la rândul ei una mult prea simplă: nu contează în ce mediu te naști sau trăiești, dacă inima ta îți spune că locul tău este în altă parte, cel mai bine ar fi să o asculți pe ea. Știe ea ceva!…

Cârtițel este o cârtiță simpatică ce nu trăiește  doar pe sub pământ, ca celelalte cârtițe, ci căreia îi place la fel de mult să stea și la lumină, ba mai mult, să își facă prieteni dintre animăluțele ce trăiesc în lumină. În general este mulțumit de viața sa. Are însă o singură dorință ce nu-i dă pace: își dorește o pereche de pantalonași cu buzunare mari, în care să pună toate obiectele ciudate pe care le găsește pe sub pământ. Dar de unde să ia el pânză, și mai apoi, cine să-i coasă  pantalonașii mult visați? Însă, pentru că este o cârtiță prietenoasă și mai ales săritoare, animăluțele prietene îi sar la rândul lor în ajutor și după un efort comun considerabil, visul lui de a avea pantalonași cu buzunare mari devine realitate.

De aceea este foarte important să fim buni și atenți la nevoile celorlalți și să-i ajutăm de fiecare dată când putem să o facem. Pentru că binele se întoarce înapoi, înzecit.

Citind această carte din colecția Arthur retro, m-am întrebat dacă nu cumva aceasta a fost prima reclamă neconvențională la produsele de igienă dentară. Pentru că, sub formă de introducere în poveste, avem un adevărat ghid de utilizare a pastei și periuței de dinți pentru un periaj eficient. Ceea ce este cât se poate de bine venit în orice vreme. Apoi aflăm, în detaliu, cum a ajuns Jorg să iubească atât de mult această operațiune atât de ușor lăsată pe planul doi sau trei.

Desigur, nici el nu a fost de la început un fan al periuței de dinți. Ba dimpotrivă, parcă i-ar fi fost cel mai aprig dușman. Lui Jorg îi plăceau dulciurile și toată ziua ar fi mâncat numai dulciuri. Și-n loc de periaj înainte de culcare, parcă tot mai bună era o ciocolată. Asta până a venit, monstruos de fericit, omulețul cel urât care aduce durerile de dinți și și-a făcut culcuș într-unul din dinții lui Jorg.  Durerile au fost așa de mari încât i-a fost învățătură de minte să nu mai mănânce atâtea dulciuri, a devenit prieten și cu fructele și mai ales, de atunci a avut grijă să nu se mai bage la culcare fără să se spele bine pe dinți.

Pandora este o vulpiță ce trăiește singură într-o lume a lucrurilor stricate și aruncate din viața oamenilor. Ea încearcă să repare și să ofere o nouă șansă la viață cât mai multor obiecte. Ba chiar și-a construit o căsuță numai din obiecte aruncate la gunoi. Însă cu toate acestea, se simte tot mai singură. Până într-o zi în care, obiectul stricat pe care își propune să-l repare se dovedește a fi o ființă vie, o pasăre rănită. Pandora se străduiește să o ajute deși nu știe foarte bine ce este de făcut. Cu toate acestea, pasărea se însănătoșește și, ca drept răsplată, va transforma deșertul în care trăiește Pandora, într-un adevărat Paradis al vieții.

Morala acestei scurte povești este cât se poate de simplă și de frumoasă: tot ceea ce contează în viață este să îți dorești să faci bine, chiar dacă nu știi întotdeauna ce trebuie să faci. Dar, dincolo de povestea scrisă și de morala sa, în cartea aceasta vă mai așteaptă o comoară: o serie de frumoase desene foarte sugestive, care spun cel puțin de două ori mai mult decât cuvintele scrise. Așadar, Victoria Turnbull vă oferă o dublă bucurie cu această minunată carte.

Marcel are o mare pasiune: înghețata. Tot universul său gravitează în jurul acestui desert delicios și răcoritor, mai ales în zilele toride de vară, când soarele pare să pună stăpânire pe întregul pământ. De altfel, Marcel este foarte supărat pe soare pentru că de fiecare dată când vrea să mănânce înghețată sub razele sale, aceasta se topește înainte de a o termina. Drept pentru care, se hotărăște să stingă soarele, pentru a-și putea savura în voie plăcerea supremă. Zis și făcut. Cu un plan bine pus la punct și o doză foarte mare de curaj și determinare, el își duce la îndeplinire dorința. Însă consecințele faptei sale par să pună în pericol mersul întregii lumi, așa încât, Marcel trebuie să repare cumva dezastrul creat de nesăbuința sa.

Avem așadar, o poveste mică dar cu o morală mare, valabilă nu numai pentru cei mici, ci și pentru cei mari, dacă nu cumva mai cu seamă pentru aceștia din urmă: nu tot ceea ce ne dorim ne este și folositor. De asemenea, ceea ce nouă ni se pare a fi bine pentru noi, pentru ceilalți ar putea fi un mare rău. Și nu-i firesc să trecem cu vederea peste binele sau răul celuilalt, pentru că trăim în comuniune și întotdeauna avem nevoie unii de ceilalți.

La „Ferma Ouălor Pestrițe”, Doamna Găină se pregătește să își aducă pe lume puișorii. Primii pui ieșiți din ouă sunt identici: galbeni și pufoși. Dar ultimul ou, care întârzie să se crape definitiv, pare să ascundă o mare surpriză: făptura dinăuntru are pete albe și negre. Să nu fie oare un pui de găină? Dar atunci, ce să fie? O coțofană? Un sconcs? O balenă? Poate chiar o văcuță? Rămâne de văzut…

Eu vă spun doar atât: din această poveste haioasă, bine ar fi să învățați că uneori, suntem diferiți față de restul celor din jurul nostru. Dar că acesta nu este un motiv de neînțelegere și cu atât mai puțin un prilej de a clasifica drept „ciudat”, ceea ce noi nu putem înțelege. Pentru că formele de manifestare ale naturii sunt infinite, iar puterea noastră de acceptare a diferitului, la fel de infinită. Doar că nu am explorat-o noi îndeajuns.

O bătrânică ce locuia singură – singurică se plângea mereu. Dar nu de singurătate, cum s-ar putea crede și cum ar fi fost și firesc. Și că nu are destul spațiu în căsuța sa. Un bătrân înțelept o îndemnă să ia cu sine în casă, rând pe rând, găina, capra, porcul și vaca. Iar bătrânica făcu întocmai, deși cu fiecare nou colocatar, casa devenea tot mai mică, până când nu mai avea loc nici măcar de-un strănut. Apoi, tot la sfatul bătrânului înțelept, le dădu pe toate afară. Abia atunci realiză bătrânica nemulțumită, că ceea ce ea credea a fi o cutie, era de fapt un palat, în care avea loc să facă tot ce își dorea.

Această scurtă poveste este, pe cât de simplă, pe atât de profundă. Ne arată că adeseori, nemulțurile noastre nu sunt altceva decât niște mofturi inutile și neîntemeiate ce nu fac decât să ne împiedice să vedem adevărata frumusețe a vieții. S-ar zice, după conținut, ilustrații și manieră narativă, că este o poveste pentru copii. Dar eu aș zice că nu ar strica nici adulților să se oprească puțin și să mediteze la morala acestei fabule moderne. Nu numai că ar fi un repaos util, dar va fi cu siguranță și o desfătare literară, pentru că traducerea în stil poetic a lui Florin Bican cucerește fără doar și poate să descrețească până și cele mai încruntate frunți.

Am strâns cărțile îndrăgite de Mihăiță și Eliza (3 – 12 ani) în portalul de cărți ale Trambulinei de citit.