Romeo Aurelian Ilie (sau R.A.I., cum îi place să îi se mai spună) este librarul nostru preferat de ani de azi. De curând ne-a făcut o selecție de șapte cărți pentru copii cu personaje feminine minunate, toate publicate în anul 2020.

„Uimitoarele călătorii ale Ariadnei” de Victoria Pătrașcu (Editura Univers, 2020)

Într-o zi, micuța Ariadna primește în dar de la mama ei o sfoară. Mai exact doar un capăt de sfoară, pentru că părea de-a dreptul infinită la cât de lungă era. Apoi mama o sfătuiește să urmeze drumul sforii, și orice-ar fi să nu îi dea drumul din mână, căci doar la capătul sforii va afla care este scopul ei în această lume. Ascultătoare din fire, Ariadna pornește pe urmele sforii, hotărâtă să nu se oprească până nu îi dă de capăt, pentru că, mai mult decât orice era foarte curioasă să afle care îi era menirea. Așa se face că în drumul ei va da peste un fluture gigantic, ce o va purta prin nori, un cocor ce a dus-o până dincolo de nori și înapoi la pământ, o râmă uriașă ce i-a prezentat lumea subpământeană, apoi un melc, tot imens, ce s-a oferit să o ducă din nou acasă, pentru că, după atâtea aventuri i se cam făcuse frică. Nici nu a băgat însă de seamă că între timp, nu se știe unde, pierduse sfoara de la mama ei. Săraca de ea, foarte tare s-a întristat, simțind pe de o parte că și-a dezamăgit mama, iar pe de alta că s-a rătăcit în propria-i viață. Noroc cu o mierlă înțeleaptă care i-a descoperit adevăratul înțeles al sforii și cum se poate descurca în viață și fără aceasta. Care era secretul sforii veți afla cititnd până la capăt această poveste minunată.

Eu vă mai spun doar că uneori în viață mai apar și situații în care tebuie să iei decizii pe cont propriu. Mai ales la o vârstă la care, nici mama, nici tata, nici altcineva apropiat, nu vor mai fi în spatele vostru să vă îndrume. Așa că, bine-ar fi, ca încă de mici, să învățați meșteșugul prin care, pe de o parte să vă țineți de sfoară, dar pe de alta, din când în când, să o mai și lăsați din mână, fie doar și numai pentru a vă folosi de ambele mâini pentru a face ceva frumos sau poate chiar ceva năstrușnic. Sunt convins că ați înțeles metafora mea. Acum, la citit și înapoi la trăit!

„Aventurile Lunei în lumea cuvintelor sucite” de Diana Popescu (Editura Vellant, 2020)

Luna este o fetiță cu totul și cu totul specială: nu doar că are părul neastâmpărat, ci întregul ei fel de a fi este unul neastâmpărat. Foarte isteață fiind, ea se plictisește repede de toate cuvintele comune și simte mereu nevoia și mai ales plăcerea de a inventa altele noi. Iar pentru aceasta are trei tehnici speciale, doar de ea știute.

Prima tehnică este aceea prin care combină, sub pretextul unor definiții la limita dintre sens și non-sens, câte două cuvinte din câmpuri lexicale total diferite și obține cuvinte amuzante, ca de exemplu: un samurai care a stat prea mult în apă se numește SARAMURAI.

A doua tehnică este aceea prin care, luând dublete de cuvinte alăturate, schimbă între ele primele litere ale fiecărui cuvânt. Ca de exemplu, în loc de pantofi cu șoșete, ea zicea șantofi cu poșete. Iar a treia tehnică este cea prin care obține cuvinte noi nouțe, trecând la feminin sau masculin, cuvinte care nu au, conform dicționarului decât ori numai masculin, ori numai feminin. De exemplu: piciorușe și picioruși, urechiușe și urechiuși, clopoței și clopoțele. De bună seamă că nu aceasta era singura superputere a Lunei. Ea mai deținea și o uriașă imaginație, care se tranforma nitam nisam într-o nestăpânită plăcere de a scrie povești, care mai de care mai fantastice, ca de exemplu cea în care totul, dar absolut totul era din ciocolată. Și ceea ce este de-a dreptul minunat, în poveștile Lunei totul este posibil, nimeni nu face nimic rău și ca atare nimeni nu este pedepsit. Ce mai, un rai al copiilor.

Aventurile Lunei în lumea cuvintelor sucite este un regal de bună dispoziție, o avalanșă de hohote de râs și o nesfârșită întindere de imaginație, totul pe fundalul buclat al unor șuvițe roșcate extrem de neastâmpărate.

„Undeva, în lumea largă” de Maurice Sendak (Editura Arthur Retro, 2020)

Maurice Sendak, considerat cel mai important ilustrator și scriitor de povești pentru copii din secolul XX, cunoscut lumii întregi pentru capodopera sa Regele tuturor sălbăticiunilor, a reușit de-a lungul carierei sale literar-artistice să-și formeze un stil unic, o combinație stranie între ludic și macabru, atât în ceea ce privește textele cât mai și în ceea ce privește ilustrațiile.

Nici cartea Undeva, în lumea largă, nu face excepție de la regulă. Povestea aceasta este despre două surori, al căror tată era plecat pe mare, și a căror mamă era un pic cam visătoare. Așadar, sora cea mare, Ida, trebuia să aibă grijă de sora cea mică. Dar într-o seară, pe când îi cânta din cornul fermecat, ca să adoarmă, dar fără a se uita la ea, ci privind afară, în zare, doi spiriduși răi s-au strecurat pe fereastră și au răpit-o pe cea mică, înlocuind-o cu o păpușă de gheață. Când Ida a înțeles ce mârșăvie se petrecuse și intuind că surioara ei a fost răpită special pentru a fi dată de soție unui spiriduș-bebeluș, nu a mai stat pe gânduri și înarmându-se cu mantia mamei sale și cu fermecatul ei corn a pornit în căutarea surorii sale. Deși a făcut o serie de greșeli copilărești, nefiind nici ea prea înaintată în vârstă, Ida a dat în cele din urmă peste sinistra nuntă și a reușit, prin farmece doar de ea știute să scape de toți acei spiriduși malefici și să își recupereze surioara. Apoi s-au întors acasă, unde le aștepta o scrisoare de la tatăl lor.

Povestioara aceasta bizară, ilustrată încă și mai bizar, vorbește în primul rând despre dragostea celor două soruri, dar și despre istețime, curaj și determinare, calități esențiale pentru orice copil ce va lua viața în piept mai devreme sau mai târziu.

„Emma nu vrea să treacă de linie” de Celine Person

Emmei îi place foarte mult să deseneze și se poate spune că este foarte talentată la asta. Sau mai degrabă foarte atentă, foarte serioasă. Emma se străduiește din răsputeri să nu depășească conturul atunci când trebuie să coloreze formele trasate anterior. Și de cele mai multe ori reușește. Iar asta o bucură foarte tare și o face să fie mulțumită de sine. Însă, într-o zi, grăbindu-se să termine desenul, a trecut puțin peste linie și, în mod cu totul nemaiîntâmplat, a fost răpită, în zbor, într-o altă lume. O lume în care totul era altfel decât în realitatea Emmei: cerul era verde, norii erau aurii, luna străjuia cerul pe timpul zilei în locul soarelui, o pasăre împrumutase câteva trăsături de la un pește, iar un avion vechi și uzat zbura ca nou, având la manete un bătrânel simpatic. Dar, ciudat lucru, toate aceste diferențe erau bune iar atmosfera creată de „încălcarea regulilor” era una pozitivă. Emma a aflat că fiecare dintre cei pe care îi întâlnise erau altfel față de cum se aștepta ea pentru că îndrăzniseră să treacă peste linie. Fiecare peste linia lui, indiferent care ar fi fost aceea. De atunci, Emma nu s-a mai temut să depășească conturul desenelor sale, înțelegând că uneori chiar trebuie să treci peste linie.

Această poveste are o învățătură ceva mai aparte. Pe care poate voi, copiii, nu o veți înțelege încă. Și aceasta se referă la faptul că, deși este bine ca toate ființele și lucrurile din lume să se comporte după anumite seturi de reguli, uneori este de preferat să faci un pas și în afara acestor reguli. Cât să pășești într-o lume de vis. Dar trebuie să te asiguri înainte de a face acest pas că ai înțeles foarte bine regula pe care urmează să o încălci și mai mult decât atât, să fii sigur că gestul tău nu va afecta pe nimeni dintre cei din jur și cu atât mai mult pe tine. De exemplu, este în regulă să încalci la un moment dat regula care spune că trebuie să dormi la prânz, dacă în acest răstimp faci ceva bun și frumos, cum ar fi să citești, să desenezi, să construiești ceva sau pur și simplu să îți imaginezi lucruri minunate stând cu ochii închiși. Dar în niciun caz nu este în regulă să încalci regulile de circulație riscând să te accidentezi sau să te îndepărtezi prea mult de casă, riscând să te rătăcești.

„Ursul” de Raymond Briggs (Editura Grafic Art, 2020)

Într-o seară, înainte de culcare, Tilly primește de la mama ei un ursuleț de plus, pe nume Teddy. Iar peste noapte se întâmplă ceva nemaipomenit: un urs adevărat, mare, aș spune chiar uriaș, intră în camera ei pe fereastră. Dar fetița, nici gând să se sperie. Ci îl poftește pe acesta în pat, să doarmă cu ea, apoi se cuibărește în brațele lui călduroase. Dimineața, ea le-a spus părinților despre noul ei prieten, rugându-i să îi permită să îl păstreze în camera ei. Aceștia, crezând că fata a rămas captivă în vreun vis de-al ei, acceptă cu zâmbetul pe buze, având aerul că intră în jocul ei copilăresc. Tilly însă ia prietenia cu ursul foarte în serios și încearcă să aibă grijă de el cât mai bine: să îl hrănească, să îl spele, să îl scoată la aer, în grădină. Numai că, un urs imens este totuși un urs imens. Iar asta nu va rămâne fără consecințe, marele blănos făcând prin casă un haos general. Surprinzător însă, mama și tata nu au văzut nimic. Încă și mai surprinzător a fost faptul că, într-o altă noapte, ursul a plecat de la Tilly, pe nepusă masă, așa cum și venise. Fetița s-a întristat, părinții au liniștit-o, iar Teddy, micul urs de pluș, și-a reintrat în drepturi.

Și totuși, cum de părinții nu au văzut nicio urmă a trecerii uriașului urs prin casa lor? Oare a existat el cu adevărat? Sau totul nu s-a întâmpla decât în imaginația bogată a fetiței? La aceste întrebări nu vom avea niciodată un răspuns concret. Mai ales că ilustratorul Raymond Briggs nu a lăsat în desenele sale niciun detaliu edificator. Și în fond, cui îi pasă dacă ursul a fost sau nu real? Important este aici modul în care Tilly a ținut la el și a vrut să îl domesticească, să îi ofere prietenia ei. Pentru că, dincolo de a fi despre imaginație, aceasta este o poveste despre prietenie, care este cel mai frumos sentiment ce se poate naște în sufletul unui om, indiferent de vârsta sa. Iar dacă imaginația, atât de prezentă în copilărie, ne poate părăsi mai târziu, o dată cu maturizarea, sentimentul prieteniei ne va însoți pentru totdeauna, fiind adeseori motorul fără de care nu am putea să mergem mai departe în cele mai grele momente ale vieții noastre. 

„Uriașul cumsecade” de Louis Slobodkin (Editura Arthur, 2020)

Despre uriași se crede îndeobște că sunt ființe rele care urăsc oamenii normali și care nu vor altceva decât să îi mănânce. Nu se știe de unde a pornit acest zvon, dar este complet neadevărat. Și cine a citit și povestea lui Roald Dahl – „Marele Uriaș Prietenos”, știe foarte bine ce spun. Ei bine, uriașul din această poveste, semnată de Louis Slobodkin, este tot din stirpea lui MUP, adică este cât se poate de bun și cumsecade, ba chiar adorabil.

Numai că oamenilor din această poveste le-a luat cam mult timp să priceapă acest lucru. La început, ei se speriau teribil când vedeau uriașul coborând din vârful dealului, unde își avea imensul castel de granit, și se zăvorau în case. Dar el nu venea decât să-i salute, să mai schimbe o vorbă cu ei, pentru că se plictisea teribil, deoarece locuia singur singurel în castel. Ce-i drept, la crearea acestei acestei imagini a uriașului au contribuit din plin și o serie de minciuni sfruntate debitate de către ticălosul vrăjitor al satului, care după fiecare vizită a bunului vecin din vârful dealului, le spunea localnicilor că acesta le cerea grâne și vite, sub amenințarea distrugerii satului. De fiecare dată, țăranii se străduiau să îndeplinească așa-zisele dorințe ale uriașului, dar de fiecare dată, fără ca nimeni să vadă, vrăjitorul, împreună cu o întreagă bandă de tâlhari, își însușeau vitele și grânele bieților oameni și le ascundeau într-o peșteră de care nu știau decât ei, sporindu-și averea în detrimentul naivilor săteni. Dar și această înșelătorie, și imaginea negativă a uriașului, aveau să își afle sfârșitul într-o bună zi. Și aceasta datorită micuței Gwendolyn, nepoțica cizmarului satului. Cum s-a întâmplat minunea, și cum a ajuns uriașul să devină prietenul copiilor din sat, veți descoperi singuri, citind povestea până la capăt.

Eu vă voi mai spune doar că prin cartea „Uriașul cumsecade” Louis Slobodkin vă va oferi o minunată lecție despre naivitate, șiretenie, minciună, răutate dar și curaj, despre cât sunt de nocive ideile preconcepute și, mai ales, despre magia pe care o poate produce doar o inimă curată de copil.

„Nesuferita doamnă Bébé” de Agnes Dèsharte

Nadejda,  alintată Nana, este o fetiță simpatică și cât se poate de energică, pasionată de karate și de… denumirea „mutrelor” pe care le fac toți cei care intră în contact cu ea. Viața ei se schimbă destul de mult în momentul în care intră la școală, în clasa pregătitoare. Și nu pentru că lecțiile ar fi grele, nici pentru că învățătoarea ar fi prea exigentă, nici măcar pentru că ceilalți colegi ar fi răi cu ea. Ci pentru că „adevărata șefă” a școlii este doamna Bébé, supraveghetoarea, o femeie foarte aspră, ce îi pedepsește pe toți copiii care nu se comportă conform criteriilor ei stricte, de fapt, mult prea stricte, de conduită. Din această cauză, nimeni nu o are la inimă pe doamna Bébé, iar când aceasta se îmbolnăvește și lipsește de la post, în școală este decretată, tacit, sărbătoare națională: toți copiii se joacă și aleargă, liberi și nestingheriți în pauze și parcă și orele de clasă merg mai bine după aceea. Nimănui nu pare să îi pese de starea de sănătate a temutei supraveghetoare. Mai puțin Nanei, care, după doar două zile de zbenguială, simte că trebuie să îi facă o vizită acesteia pentru a vedea cum se mai simte. Însoțită de mama ei, Nadejda merge acasă la doamna Bébé și, chiar dacă nu reușește să îi îmbunătățească acesteia starea de sănătate, cel puțin reușește să îi topească gheața din jurul inimii și să-i smulgă astfel un zâmbet. 

Nesuferită doamnă Bébé este o poveste haioasă despre copii simpatici și adulți mult prea exigenți, despre firescul vieții la frumoasa vârstă a copilăriei și, mai ales, despre puterea pe care o poate avea o inimă curată și cât se poate de vie, asupra uneia captivă într-un bloc de gheață provocat de frustrări și neîmpliniri. O carte ce nu ar trebui să lipsească din arsenalul de fapte bune al niciunui copil isteț și bun la suflet.

R.A.I. are o sumedenie de recomandări de cărți, atât pentru copii, cât și pentru adulți. Recomandările sale literare pentru adulți le puteți descoperi și pe grupul său de Facebook, R.A.I. și prietenii săi  sau urmărind pe FB și Instagram #rairecomandă.